Ce am realizat că am pierdut la reuniunea cu diaspora, la Rădăuți de la finalul anului 2025.

Marți seara, la ora 20:34, am primit un mesaj neașteptat: vestea unei întâlniri speciale, dedicate tinerilor din Bucovina plecați în diaspora. Nu o întâlnire formală, nu un eveniment de imagine, ci una „pentru suflet”. Am simțit imediat greutatea cuvintelor.

Mi-am amintit cât de vastă este diaspora românească, aproximativ cinci milioane de oameni împrăștiați prin lume, fiecare cu povestea lui, cu dorul lui, cu rănile și speranțele lui. Ideea a fost primită cu deschidere și am transmis-o mai departe, dar pe drumul spre locul întâlnirii m-a încercat un gând incomod: Oare mai au timp tinerii de astăzi pentru o astfel de întâlnire, organizată într-un cadru bisericesc? Trăim într-o epocă grăbită, fragmentată, în care prioritățile par mereu altele.

Gândul descurajării s-a risipit însă instantaneu când am ajuns. Parcarea era deja aproape plină. Am găsit cu greu un loc, și asta cu o oră și jumătate înainte de începerea evenimentului. Când am intrat în biserică, imaginea m-a copleșit. Locurile destinate grupului coral erau pline, peste 300 de tineri se alăturaseră închinării. În sală, scaunele se ocupau rapid, iar oamenii începeau să urce la balcon. Repet: era cu mult înainte de ora începerii.

M-am oprit. Am tăcut. Am privit. Trei minute de reflecție au fost suficiente ca să înțeleg ceva profund: în fiecare inimă prezentă era o căutare. O foame. Un gol. O râvnă care nu mai putea fi ignorată. Nu era obligație, nu era presiune socială. Era dor. Și aici apare contrastul care m-a zguduit cel mai tare. Afară, o lume zgomotoasă, grăbită, o lume care Îl neagă pe Dumnezeu și amorțește conștiința. În interior, peste o mie de tineri care sfidează acest curent. În centrul orașului, patinoarul era deschis.

Restaurantele erau pline. Prietenii și rudele erau în concediu, la distracție, la relaxare. Și totuși, acești tineri au ales altceva. Au ales liniștea. Au ales prezența. Au ales să fie împreună. „Altceva”-ul acesta a fost, de fapt, o reîntoarcere. Clipe de har care ne-au ajutat să recâștigăm părtășia pierdută, fără barierele cercurilor de influență, fără etichete, fără competiții ascunse.

Nu era despre „ai noștri” sau „ai lor”. Era despre noi toți. Despre înfrățirea care vine prin Hristos. În ultimii cinci ani am pierdut mult. Poate mai mult decât suntem dispuși să recunoaștem. Am pierdut capacitatea de a ne smeri.

Puterea de a rămâne ultimii, dacă asta înseamnă să fim împreună. Curajul de a ne da mâna și de a lupta umăr la umăr. Astăzi, de prea multe ori, luptăm pentru idei, pentru viziuni personale, pentru ambiții omenești. Dar credința adevărată nu se apără prin orgolii. Credința transformă. Vindecă. Reunește. Și schimbă minți, comunități și generații.

La Rădăuți am realizat nu doar ce am pierdut, ci și ce încă mai putem recupera.

Dacă avem curajul să ne întoarcem unii spre alții. Dacă avem curajul să ne întoarcem spre Dumnezeu. Iar poate, tocmai de aici, din aceste întâlniri tăcute și sincere, începe din nou speranța pentru ceea ce urmează, chiar și dincolo de 2026.

Autor: Daniel Ursachi

Articol preluat de pe Site-ul Web Daniel Ursachi